Sofia Segovia s-a născut în Monterrey, Mexic, în anul 1965, iar ca scriitoare se remarcă prin stilul abordat, asemănător cu cel al lui Gabriel García Márquez, datorită inserării realismului magic în poveștile sale ancorate în realități istorice. Astfel, „Zborul albinelor”, cel de-al doilea roman al autoarei, surprinde aspecte ale Revoluției Mexicane, schimbări sociale, impactul gripei spaniole asupra populației mexicane la începutul secolului XX, însă peste acestea se suprapune, perfect integrată, povestea lui Simonopio și a familiei Morales. Un băiețel orfan este găsit în circumstanțe deosebite la piciorul unui pod, de către bătrâna dădacă a familiei de moșieri Morales. Acesta este acoperit de un roi de albine, care par să îl apere și care îi vor rămâne aproape întreaga viață, protejându-l de cei care văd în el un monstru ce „a primit sărutul diavolului”, din cauza malformației faciale de care suferă Simonopio. Din fericire, copilul nu este privit la fel și de stăpânii fermei, Francisco și Beatriz, care devin părinții adoptivi ai acestuia și, în ciuda tăcerii sale - Simonopio nefiind capabil să vorbească -, cei doi îl înconjoară cu iubire, oferindu-i liniștea de care copilul are nevoie pentru a crește frumos și pentru a-și împlini rolul pentru care a ajuns în această familie. Povestea curge lent, fiind povestită de Francisco junior, ajuns la o vârstă venerabilă, iar noi observăm cum evenimentele sociale își pun ușor-ușor amprenta asupra familiei. Un aspect important al romanului este reprezentat de molima cunoscută sub numele de gripa spaniolă, care ajunge în orașul Linares, forțându-i pe cei din familia Morales să se retragă din mijlocul angajaților, pentru a se proteja. Izolarea forțată își pune amprenta asupra tuturor, îndeosebi asupra lui Beatriz, însă atât Francisco, cât și Simonopio o sprijină cum pot ei mai bine. Decizia familiei Morales nu este privită cu ochi buni de Anselmo Espiricueta, un angajat al lui Francisco, a cărui ură nu cunoaște limite. Obsedat de Simonopio și de ideea că acesta este purtătorul relelor în mijlocul comunității lor, Espiricueta își alimentează invidia pe fondul Revoluției Mexicane, devenind obsedat de ideea de a avea pământ, însă nefiind capabil să îl îngrijească cum se cuvine. Simonopio nu a ajuns întâmplător în familia Morales, rolul său fiind acela de a-i proteja pe cei apropiați lui prin puterile de care dispune. Înconjurat mereu de roiul său, băiatul își dezvoltă o serie de simțuri extraordinare. ”I-ar fi plăcut să discute despre albinele lui și să-i întrebe pe toți de ce ei nu le auzeau, având în vedere că le vorbeau și celorlalți la fel cum îi vorbeau și lui. Dacă ar fi putut, le-ar fi povestit tuturor despre albinele care îi fredonau la urechea-i primitoare un cântec despre florile muntelui, despre întâlniri îndepărtate și despre prietenii care nu reușiseră să se întoarcă din lunga călătorie spre casă; despre soarele care într-o zi dogorea cu putere, iar în alta era îmbrăcat în nori de furtună.” Acesta este capabil să asculte, să simtă și să vadă mai bine decât oricine, având viziuni cu privire la viitor și protejându-și astfel familia, răsplătind dragostea lor necondiționată cu iubire și grijă. Din nefericire însă, nu toate tragediile pot fi evitate. Un alt aspect prin care romanul emoționează este relația deosebită dintre Simonopio și Francisco junior, acesta din urmă venind pe lume mult mai târziu decât protagonistul romanului. Amintirile de peste ani ni-l prezintă pe fratele adoptat într-o lumină caldă, așa cum doar un suflet inocent de copil îl poate percepe și cum numai o minte încărcată de nostalgie a unui bătrân îl poate readuce la viață. Romanul este unul complex, cu multe alte aspecte ce ar putea fi discutate și care merită din plin atenția cititorilor.