Jón Kalman Stefánsson este unul dintre cei mai importanți scriitori islandezi contemporani. Acesta s-a născut la Reykjavík, în 1963 și încă din adolescență a avut numeroase slujbe în domenii diferite. După liceu, a urmat cursuri de literatură la universitate, a fost profesor și ziarist. În literatură a debutat cu poezie, în anul 1988, urmând apoi mai multe romane valoroase, dintre care se remarcă „Trilogia fiordurilor” („Între cer și pământ”, „Tristețea îngerilor” și „Inima omului”), care i-a oferit consacrarea în toată lumea. „Povestea Ástei” a devenit bestseller în Islanda încă de la apariție, în 2017, iar apoi a fost tradusă în peste treizeci de limbi, fiind de asemenea premiată de critica literară. Acțiunea romanului începe în anii 1950, la Reykjavík, unde Helda și Sigvaldi, doi tineri îndrăgostiți și plini de pasiune, aleg numele pentru cea de-a doua fiică a lor, Ásta. Numele înseamnă „iubire”, însă copilăria fetei nu va fi înconjurată de acest sentiment, cel puțin nu din partea părinților, deoarece mama părăsește familia, iar fata devine o adolescentă cu probleme de comportament, iar mai târziu un adult căruia îi lipsește încrederea în sine, Ásta fiind copleșită de ideea că ar putea moșteni nefericirea permanentă a mamei și că va avea un comportament asemănător cu al ei. Treizeci de ani mai târziu de la scena din micul apartament, un om privește cerul întins pe trotuar, după ce căzuse de pe o scară, și îi spune unei femei într-o limbă necunoscută ei, povestea vieții lui. Acesta este Sigvaldi, iar cititorul face alături de el salturi în timp, în istorie și în viața a trei generații dintr-o familie. Romanul este unul complex, nu foarte ușor de urmărit, însă cu o încărcătură extrem de puternică, cu secvențe de adevărat poem în proză, asupra lui planând ideea trecerii timpului și a morții inevitabile. Personajele par că se află într-o perpetuă căutare a fericirii, însă aceasta se găsește poate în cer, iar cerul pare departe de străzile din Reykjavík. Ásta este un personaj-pretext pentru o sondare a spiritului uman cu toate fricile lui. Autorul alege să introducă în roman o serie de scrisori ale personajului feminin, care oferă treptat detalii despre povestea vieții ei și îi dă celui care citește sentimentul că pătrunde în intimitatea sufletului Ástei. Adolescentă neînțeleasă și rebelă, crescută de o doică pe care simte că nu o apreciază suficient sau că nu are curajul să îi arate deschis acest lucru, tânăra este trimisă într-o fermă izolată, pentru reeducare. Acolo descoperă iubirea, dar și armonia, pe care nu reușește să le păstreze. Amintirea lor însă o va urmări până la bătrânețe. O altă tehnică narativă specială constă în introducerea personajului-scriitor în roman, ca frate al lui Sigvaldi, prezent în gândurile sale din ultimele clipe înainte de moarte, atunci când timpul pare că se dilată, căpătând astfel o cu totul altă dimensiune. Personajul îi oferă posibilitatea lui Stefánsson să vorbească lunii despre condiția artistului, dar și despre artă: „Există două lumi, frățioare, cel puțin două. Pe de-o parte cea pe care o vedem toți, despre care citești în ziare, ce se spune cu voce tare – și, pe de alta, o lume ascunsă. Toate lucrurile pe care nu le spunem, pe care le trecem sub tăcere sau pe care nu vrem să le recunoaștem. Acolo sunt toate fricile noastre. Și toate speranțe neîmplinite sau ceea ce n-am avut puterea să obținem. Tu numești lumea asta literatură și crezi că e pură invenție. Foarte bine. Dar, vrei, nu vrei, nenorocita ăsta de literatură e câteodată singura care poate să prezinte viața așa cum e ea cu adevărat.” Romanul este o poveste despre dragoste și despre nostalgie. Despre Islanda, poezie și dorința de a cunoaște lumea. Despre viață și despre moarte, e o saga lirică și senzuală despre promisiuni neîmplinite prinse adânc în memorie. „Nimeni pe lumea asta nu mai scrie atât de poetic și de efervescent despre frumusețea și misterul existenței umane ca Jón Stefánsson.” (Radioeins)