La 10 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I, Maria a fost încoronată, la aproape 38 de ani, regină a României, alături de soțul ei, regele Ferdinand I. Tenacitatea, patriotismul, loialitatea, atașamentul față de țară vor ieși la suprafață cu precădere în timpul Primului Război Mondial, atunci când regina nu se dă înapoi de la a sprijini sub toate formele poporul pe care l-a slujit. Gândurile sale din acele vremuri grele au fost păstrate grație jurnalelor pe care aceasta le ținea cu regularitate. „La capătul fiecărei zile, regina consemnează în jurnal acțiunile infirmierilor și ale Crucii Roșii, pe care le coordonează, activitatea serviciului de ambulanță organizat prin stăruința ei, vizitele făcute în spitalele de război, suferințele soldaților răniți, mângâierea pe care le-o aduce citindu-le, oferindu-le dulciuri, pesmeți, țigări și cărți poștale cu chipul ei, mângâindu-i fără teama de boli infecțioase, diminețile în care, îmbrăcată în uniformă de infirmieră, așteaptă în gară trenurile cu răniți”, se arată în „Nota introductivă” a volumului. Pe lângă fapte concrete, în jurnale sunt prezente și concepțiile reginei cu privire la condiția umană, devotament, curaj, speranță sau caracterizări ale poporului român ori ale politicienilor vremurilor sale. Jurnalele Reginei Maria au fost publicate în trei volume sub denumirea „Jurnal de război, 1916-1918”, însă o parte dintre gândurile ei, multe cu caracter universal, au fost selectate și oferite publicului cititor în volumul de față. Pe lângă frazele care ne dezvăluie caracterul demn și puternic al reginei, editorii ne oferă și 32 de portrete ale acesteia reproduse în cărți poștale, cele mai multe realizate la studiourile foto Julietta, Mandy sau Sfetea, care au circulat pe tot parcursul României și nu numai, aparținând colecției Virgil Ierunca. Parcurgând volumul, cuvintele Reginei Maria se dovedesc a fi încurajatoare pentru timpurile de demult și pentru oricare alte vremuri de restriște. „Ce pot face altceva decât să lupt în continuare, așa cum îmi dictează ceea ce eu consider a fi datoria mea, să încerc să-i conving și pe alții să muncească, să ajungă la o soluție, să nu cedeze, să facă eforturi supraomenești, să facă imposibilul în împrejurări imposibile – dacă fiecare om și-ar împlini partea lui cu devotament, deznădejdea de zi cu zi a situației s-ar mai îndulci puțin, măcar puțin! Nu cer minuni! Cer doar efort și dorința de a ajuta! Nu plecarea capetelor fără speranță și observarea dificultăților, inerția criminală de care sunt înconjurată din toate părțile, lipsa de energie, de mijloace, de «credință care mută munții din loc», pe care rar o văd.”