Dr. Edith Eva Eger s-a născut la 29 septembrie 1927, la Cașovia, Slovacia, din părinți evrei maghiari. Este supraviețuitoare a Holocaustului și specialistă în tratamentul tulburării de stres post-traumatic. Chiar și la 95 de ani, aceasta este o fire activă, deține un cabinet de psihoterapie în La Jolla, California și este deseori invitată la Universitatea California din San Diego pentru a ține prelegeri. Este consultant al Forțelor Armate și Navale ale SUA, pentru formare și stres post-traumatic. Experiența de viață a acesteia și modul în care a reușit să supraviețuiască fizic, dar mai ales psihic se regăsesc în cărțile scrise, dar și în documentarele realizate, ce pot fi consultate de cei ce trec prin situații grele, considerate de nedepășit. Mărturiile sincere ale dr. Edith Eva Eger oferă speranță și în același timp trasează drumul pe care mintea umană îl are de parcurs în vederea supraviețuirii. „Alegerea” este o carte de memorii, structurată pe patru părți: „Închisoarea”, „Evadarea”, „Libertatea” și „Vindecarea”. Edith avea doar 16 ani atunci când a fost trimisă la Auschwitz, după ce avusese o copilărie fericită alături de părinții și surorile sale. A urmat cursuri de balet și făcea parte din lotul olimpic de gimnastică, era îndrăgostită și pregătită să cucerească lumea, însă, în 1942, viața ei a luat o turnură tragică. Stigmatizată inițial pentru identitatea ei, Edith, asemenea multor evrei, ajunge în scurt timp în lagăr, unde e separată de mama sa, care este condusă sub privirea celor două fiice spre camera de gazare. Pe Edith o salvează de la moarte arta sa, pentru că temutul doctor Josef Mengele îi ordonează să danseze, iar dansul îi inspiră fetei libertatea pe care nimeni nu i-o poate fura din interiorul ei, ceea ce practic o salvează de la moarte. Amintindu-și permanent de vorbele mamei sale de dinainte de separare: „Nu știu încotro mergem, nu știu ce se va întâmpla, dar nimeni nu-ți poate lua ce-ți pui în minte”, tânăra trece prin orori de neimaginat, însă scopul pe care și l-a propus o ține în viață. La finalul războiului este eliberată de americani și scoasă dintr-un morman de cadavre. Experiența cruntă o împiedică să se readapteze unei vieți normale, lupta pentru supraviețuire continuând pentru Edith mult timp după ce a părăsit lagărul. Ceea ce impresionează însă este dorința sa de a găsi un sens în tot ceea ce i s-a întâmplat, iar lucrul acesta a însemnat practic ca Edith Eva Eger să își găsească adevărata menire, aceea de a-i ajuta pe alții să depășească traumele proprii. Așadar, în a doua parte a cărții descoperim experiența de psihoterapeut a acesteia și felul în care pacienții au condus-o pe calea vindecării proprii. Întoarcerea la Auschwitz după treizeci de ani în care a încercat să găsească resurse pentru a reveni la o viață normală, după ce propria familie a avut de suferit din cauza incertitudinilor ei, este un episod de o încărcătură emoțională extremă. Revelația faptului că iertarea este cheia pentru supraviețuirea minții o determină pe Edith să îi ierte pe cei care i-au făcut rău, dar în primul rău să se ierte pe sine: „A fugi de trecut sau a lupta împotriva suferinței prezente înseamnă a te încarcera singur. Libertatea înseamnă a accepta ceea ce este și a ne ierta pe noi înșine, în a deschide inimile pentru a descoperi miracolele prezentului.” Cartea impresionează prin sinceritatea cu care este scrisă, prin adevărurile pe care le descoperim citind-o, dar mai ales prin apropierea dr. Eger de cititorii săi. Autoarea nu se situează undeva pe o treaptă înaltă a psihologiei, ci coboară printre oameni, pentru a-i ajuta să înțeleagă ceea ce ea însăși a înțeles după ani lungi de suferință și sacrificii, și anume faptul că „timpul nu vindecă, ceea ce faci cu timpul vindecă”.