Până să devină cunoscut prin textele sale beletristice, Gheorghi Vladimov (1931-2003), jurist de profesie, a scris articole de critică literară și de teatru și a lucrat ca redactor la revista “Novîi mir”. După o primă nuvelă care l-a consacrat, „Marele zăcământ”, Vladimov va scrie un roman, „Trei minute de tăcere” și, în paralel, va lucra la „Ruslan cel credincios”, despre care multă vreme cititorii vor crede că e semnat de Soljenițîn. În 1983 este obligat să emigreze în Occident, unde scrie capodopera „Generalul și armata sa” (1994), roman care urmează tradiția epică tolstoiană. Spirit rațional, mare iubitor de dreptate și adevăr, cu Tolstoi și Cehov drept precursori, Vladimov cultivă o proză veridică, tăioasă, de o deosebită forță, dar, în același timp, metaforică și pătrunsă de lirism, mărci ale unui talent literar viguros. „Ruslan cel credincios” urmărește povestea unui ciobănesc folosit drept câine de pază într-un lagăr de concentrare sovietic. Viața lui e condusă de reguli stricte și, mai presus de orice, de devotament. Odată cu închiderea lagărului, pentru că partidul nu mai are nevoie de el, stăpânul (unul dintre gardieni), deși i s-a ordonat să-l ucidă, îi dă drumul în taigaua siberiană. În cele din urmă, după ce rătăcește într-un orășel din apropierea lagărului, Ruslan va realiza cu durere că stăpânul l-a trădat. Găsește un alt stăpân, o siluetă zdrențăroasă, care se dovedește a fi un prizonier din lagăr. Un roman cu tentă alegorică, un roman concentraționar, „Ruslan cel credincios” este povestea unui popor incapabil să se desprindă din ghearele persecuției.