Cartea “Arsă de vie” este o mărturie cutremurătoare a unei femei din Cisiordania care își povestește propria viață, a cărei duritate noi nu putem nici măcar să ne-o imaginăm. Neșansa acesteia se manifestă încă de la venirea sa pe lume ca fetiță și nu ca băiat: “Sunt fată, iar o fată trebuie să meargă repede, cu capul aplecat, privind în pământ, ca și cum și-ar număra pașii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească în dreapta sau în stânga drumului, căci dacă ar da ochi în ochi cu un bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta.” Souad află foarte repede că a fi fată în lumea în care trăiește ea este un blestem. Dacă băieții sunt tratați regește, fetele dimpotrivă sunt considerate inferioare chiar și animalelor și tratate pe măsură. Dacă numărul fetelor dintr-o familie este mai mare decât necesarul pentru îngrijirea casei respective, atunci acestea ajung să fie omorâte, uneori chiar de cele care le dau viață. În plus, o fată ajunsă la vârsta de paisprezece ani necăsătorită devine o povară pentru familia acesteia. După o copilărie plină de restricții, cu pedepse și bătăi nejustificate, visând la iubire și căsătorie, Souad, ajunsă la vârsta de șaptesprezece ani, se îndrăgostește de un bărbat despre care nu știe mai nimic. Sperând că acesta ar putea fi eroul care să o salveze din robia tatălui și fiind nevoită să își aștepte rândul la căsătorie după surorile sale, fata cedează insistențelor de teamă să nu fie părăsită și, din nefericire, rămâne însărcinată. Pentru că își dezonorează familia, membrii acesteia consideră că Souad trebuie pedepsită și îl desemnează pe cumnatul fetei să îi dea foc. Tânăra este salvată de fundația Surgir dintr-un spital unde agoniza, doctorii neîndrăznind să îi aplice vreun tratament. În prezent Souad își ascunde adevărata identitate și se bucură de o viață nouă alături de soțul ei și cei trei copii, departe de lumea arabă și legile absurde ale acesteia. Este nevoită să își ascundă cicatricile fizice, însă a reușit să dezvăluie tuturor rănile sufletului său prin intermediul cuvintelor. „Cu ani în urmă am întâlnit fete care veneau de departe, ca și mine. Sunt ținute ascunse. O tânără care nu mai avea picioare, agresată de doi vecini care au legat-o și au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatăl și fratele ei au vrut să o ucidă cu lovituri de cuțit și pe care au aruncat-o într-o pubelă. O alta pe care mama și frații au aruncat-o pe fereastră: este paralizată. Și celelalte despre care nu se vorbește, care au fost găsite prea târziu, moarte. Cele care au reușit să fugă, dar au fost prinse în străinătate: sunt moarte. Cele care au putut scăpa la timp și se ascund, cu sau fără copii, virgine sau mame. N-am întâlnit o femeie arsă ca mine – nu au supraviețuit. Iar eu mă ascund și acum, nu-mi pot spune numele, nu-mi pot arăta chipul. Nu pot decât să vorbesc – este singura armă pe care o am.”