Neil Gaiman este un autor britanic de povestiri, romane science fiction, fantasy și benzi desenate. Scrierile lui Gaiman au câștigat numeroase premii, printre care Hugo, Nebula, Bram Stoker, precum și medaliile Newbery în 2009 și Carnegie în 2010. Romanul „Oceanul de la capătul aleii” este așadar o scriere care depășește cu mult limita realității, destinată celor pasionați de literatura științifico-fantastică. Un bărbat se întoarce în locurile natale în care a copilărit pentru a participa la o înmormântare. Acesta este momentul în care ies la iveală întâmplări stranii și înfricoșătoare prin care a trecut, la vârsta de șapte ani, alături de trei persoane extraordinare: micuța Lettie Hempstock (pentru care iazul de la capătul aleii este un ocean), mama și bunica acesteia (care susține că își amintește de începuturile lumii și de Big Bang). Romanul de față este o scriere complexă despre lumea copilăriei, despre bucuria ce poate alunga suferința, despre acceptarea fantasticului ca pe ceva firesc, despre lumea adulților în care copiii nu își găsesc locul, dar mai ales despre puterea creației și despre capacitatea acesteia de a transforma lumea magică într-una reală, în care noi, cititorii, ne putem regăsi, cu frustrările și izolările din copilărie. “Uite, o să-ți spun ceva important. Nici adulții nu arată ca niște adulți pe dinăuntru. Pe dinafară, sunt mari și nepăsători și întotdeauna știu ce fac. Pe dinăuntru arată la fel ca întotdeauna; la fel cum arătau când erau de vârsta ta. Adevărul e că nu există adulți. Nici măcar unul în întreaga lume.”