Ernest Hemingway a trăit între anii 1899 și 1961 și este unul dintre marii prozatori americani ai secolului XX, un clasic al literaturii universale. Scrierile sale s-au bucurat de succes încă din timpul vieții autorului, acesta fiind premiat în 1953 cu Premiul Pulitzer, iar în 1954 cu Premiul Nobel. Viața sa tumultoasă i-a servit ca sursă de inspirație pentru multe dintre romanele sale, “Adio, arme” făcând parte din această categorie. Romanul a apărut în anul 1929 și are la bază experiența scriitorului de pe frontul Primului Război Mondial, când a lucrat ca șofer de ambulanță, a fost rănit pe frontul italian, iar guvernul Italiei i-a acordat Medaglia d՚argento pentru eroism. „Adio, arme” este un roman structurat pe cinci cărți, care prezintă din perspectiva eroului principal aspecte din viața oamenilor guvernată de război. Locotenentul Frederick Henry, un american înrolat în serviciul medical al armatei italiene, se întoarce din permisie în Gorizia și, în așteptarea următorului asalt, merge alături de colegul său la spitalul britanic, unde o întâlnește pe infirmiera Catherine Barkley, o tânără afectată de dispariția fostului logodnic, ce fusese ucis într-una dintre lupte. Între cei doi se înfiripă o relație ce devine din ce în ce mai profundă, mai ales că vor petrece câteva luni împreună, departe de pericolul reprezentat de război, după ce locotenentul va fi destul de grav rănit. În spitalul din Milano, Henry va fi operat la genunchi și îngrijit de Catherine în perioada de recuperare. Odată cu revenirea pe front, cititorului i se vor aduce iarăși la cunoștință absurditățile războiului, când, profitându-se de confuzia generală, ofițerii de altă naționalitate din armata italiană sunt scoși din rând în timpul retragerii și uciși de către carabinieri, fără a le da drept la replică. Henry dezertează și începe un drum dificil pentru a-și găsi siguranța și stabilitatea împreună cu iubita sa, departe de ororile Marelui Război. Dincolo de povestea de viață și de iubire a celor doi protagoniști, romanul condamnă războiul, dar și absurditatea destinului, care îți oferă slabe șanse de a depăși piedicile puse în calea unei existențe fericite: ”Când oamenii înfruntă cu atâta curaj lumea, ca să-i frângă, lumea trebuie să-i omoare, şi, fireşte, îi omoară. Lumea frânge pe fiecare şi după aceea la mulţi locul în care au fost frânţi se-ntăreşte. Dar pe cei care nu se lasă frânţi îi omoară. Îi omoară fără deosebire şi pe cei foarte buni, şi pe cei foarte blânzi şi pe cei foarte viteji. Şi dacă nu te numeri printre aceştia, poţi să fii sigur că te va omorî şi pe tine, numai că nu e nicio grabă anume.” Hemingway atrage atenția nu doar prin subiectul ales, ci și prin tehnicile narative folosite: personaje afectate psihic de experiența prin care sunt nevoite să treacă, un limbaj de multe ori sec, brut, dialoguri reduse la esențial, repetiții obsedante, motive literare redundante, fraze lungi și descrieri detaliate care intră în contrast evident cu replicile personajelor, o structurare aproape matematică a narațiunii pe cele cinci cărți și un final care îndeamnă spre meditație. Toate acestea și multe alte aspecte, ce nu pot fi surprinse decât printr-o lectură personală, fac din romanul lui Hemingway unul dintre cele mai valoroase din literatura lumii.