Ileana Vulpescu s-a născut la 21 mai 1932, în comuna Bratovoești din județul Dolj și a murit la 12 mai 2021, la București. Personalitate culturală complexă, aceasta a fost filolog, lexicograf, prozatoare și traducătoare de mare valoare. După o licență în Litere (limba și literatura franceză), la Facultatea de Filologie a Universității din București (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistică al Academiei și a colaborat la redactarea lucrărilor Dicționarul limbii române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975). Ileana Vulpescu a scris proză și teatru, a tradus din literaturile engleză, franceză, spaniolă și a semnat versiuni în limba franceză din literatura modernă și contemporană românească. A debutat în revista „Familia” din iulie 1966, cu povestirea „Scrisoare către un cunoscut”. În 1976, romanul său „Rămas-bun” a fost distins cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Cinci ani mai târziu, Ileana Vulpescu a primit Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea României” pentru romanul „Arta conversației”, iar în 1987 a primit premiul „Flacăra” pentru „Sărută pământul acesta”. Pentru întreaga sa activitate a primit numeroase premii și distincții, dintre care amintim medalia Ordinului Național „Steaua României”. Cel mai cunoscut roman al său este „Arta conversației”, care a reușit să ajungă bestseller înainte de 1989, tocmai datorită melanjului dintre adevărurile istorice și sociale surprinse și complexitatea sentimentelor personajelor. În paginile cărții ne este prezentată povestea doctoriței Sînziana Hanganu, o femeie divorțată, mamă a două fete, aflată în deplinătatea maturității sale, care face o radiografiere profundă a propriei vieți și a persoanelor care i-au marcat parcursul sau cu care doar s-a intersectat la un moment dat în diverse circumstanțe. În urma reîntâlnirii cu Pavel, tatăl fiicei sale mai mici, Sînziana poartă pe parcursul unei nopți întregi o conversație cu acesta, care se desfășoară mai mult sub forma unui monolog, unde personajul feminin își reconstruiește viața din amintiri disparate, legate între ele trăirile pe care le inspiră cititorului. Încadrându-se singură într-o a doua generație de intelectuali cu origini profund rurale, Sînziana Hanganu își împletește povestea cu cea a oamenilor din jurul său. Revine permanent la figura mamei, Smaranda, care i-a fost fiicei sale model de înțelepciune și demnitate feminină. A fost prima din neamul ei de țărani care s-a școlit, urmând Literele la Sorbona, cu bursă de la stat. Vremurile nu i-au permis însă să fie prea mult timp profesoară de greacă și latină și nici soția celui cu care s-a unit din dragoste. Războiul l-a ucis prematur pe tatăl Sînzianei, însă femeia nu a capitulat, ci s-a adaptat remarcabil, devenind dactilografă, străduindu-se astfel să își crească demn fiica și să îi inspire încredere în propriile forțe, în ciuda condițiilor grele de trai. Sînziana, la rândul ei, este o femeie puternică, ce nu își abandonează principiile solide de viață nici atunci când este în joc cariera sa de chirurg, dar nici când constată că nu a făcut cea mai bună alegere căsătorindu-se la doar nouăsprezece ani cu tatăl Mariei, scriitorul Alexandru Bujor. Rememorările Sînzienei în fața lui Pavel, bărbatul care vrea să își recunoască fiica de existența căreia a aflat de curând, sunt un prilej pentru ea de a vorbi deschis despre iubire, despre diferitele forme ale acesteia și despre tipologiile bărbaților care au avut un rol în viața ei, începând din adolescență și până în prezentul povestirii. Dincolo de povestea Sînzianei Hanganu, cartea este remarcabilă prin galeria impresionantă de portrete prezentate și prin numeroasele aspecte sociale surprinse. Aflăm din paginile ei despre impactul războiului asupra oamenilor, despre situația evreilor, despre dezrădăcinare și conceptul emigrării, despre naționalizare, efectele socialismului, despre corupția din sistemul medical, dar și despre integritatea unor oameni, despre adolescenți și relația acestora cu părinții, dar și despre evoluția generațiilor. Acestea și multe alte teme dau valoare cărții, iar la toate se adaugă stilul narativ al autoarei, care îmbină lirismul cu limbajul frust, robust și de impact, dând naștere unor fraze memorabile, romanul Ilenei Vulpescu fiind în esență o sumă de învățături despre istorie, iubire, credință, sentimente, relații interumane, într-un cuvânt, despre viață. „Arta conversației” este un roman-cult, extrem de curajos pentru vremurile în care a fost publicat, a cărui valoare nu poate fi înțeleasă pe deplin decât citindu-l și recitindu-l.