Ray Bradbury a trăit între anii 1920-2012 și este cunoscut în special pentru romanul său distopic „Fahrenheit 451”, dar și pentru volumele de povestiri „Cronici marțiene” și „Omul ilustrat”. A primit numeroase distincții pentru întreaga sa carieră: are o stea pe Hollywood Walk of Fame pentru contribuția sa la dezvoltarea industriei filmului, un crater de impact de pe Lună a fost numit Dandelion, în amintirea romanului său, „Dandelion Wine”, un asteroid descoperit în 1992 îi poartă numele, iar în Waukegan, Illinois, a fost inaugurat, în 1990, parcul Ray Bradbury. Există chiar și un premiu pentru scenariu de film pe care Science Fiction and Fantasy Writers of America l-a denumit „Ray Bradbury”, în cinstea autorului. Romanul „Fahrenheit 451”, apărut în anul 1953 și reeditat în 1981, prezintă o lume a viitorului, în care cititul este interzis, cărțile sunt arse și toate valorile sociale pe care le cunoaștem sunt răsturnate. Statul și mass-media dețin controlul absolut, iar lumea este total dezumanizată, relațiile sociale fiind practic inexistente. Guy Montag este pompier, iar meseria aceasta presupune să dea foc tuturor cărților și caselor în care acestea sunt ascunse. Cărțile te fac să gândești, îți pot da idei și teme de reflecție, ceea ce presupune o îndepărtare de la “fericire” a acelui om al viitorului, motiv pentru care legea presupunea să fie distruse. “Te întrebi, desigur, când anume a început munca asta a noastră, cum, unde și când? Ei bine, se pare c-a început cam de pe vremea așa-numitului război civil, măcar că statutul nostru pretinde c-a început chiar mai înainte. Fapt este că treaba n-a mers bine până nu s-a perfecționat fotografia, pe urmă cinematograful – cam pe la începutul secolului al douăzecilea. Pe urmă radioul și televiziunea. Și producția în serie. (…) Compania a fost înființată în 1790 cu scopul de a arde cărțile cu influență engleză în colonii. Primul pompier: Benjamin Franklin.” Guy Montag se trezește însă din această amorțeală indusă tuturor, datorită unor evenimente care se petrec în viața lui. În primul rând întâlnirea sa cu Clarisse, o adolescentă desprinsă parcă din altă lume, care se bucură de natură, își trăiește viața fără să respecte reguli și îi povestește lui Montag despre vremurile de altădată, când oamenii erau liberi. “Și știi, cei mai mulți elevi nu pun niciodată întrebări; stăm și înghițim numai răspunsuri, o avalanșă de răspunsuri (…) Ai băgat de seamă cât de brutali au devenit oamenii unii cu alții? (…) Mi-e frică de copiii de vârsta mea: se omoară între ei. Oare-așa a fost întotdeauna? Unchiul meu spune că nu. Șase dintre colegii meri au fost împușcați numai în ultimul an. Alți zece au murit în accidente de automobil. Mi-e frică de ei, iar ei mă antipatizează tocmai pentru că mi-e frică de ei. Unchiul meu spune că bunicul lui își amintea că înainte copiii nu se omorau între ei. Dar e foarte multă vreme de atunci și pe vremea ceea lucrurile erau cu totul altfel. Oamenii credeau în răspundere, zice unchiu-meu. “ O altă întâmplare care îi schimbă perspectiva asupra lucrurilor este intervenția în casa unei femei care preferă să ardă alături de cărțile ei, de unde Montag sustrage un volum pe care îl adaugă colecției sale ascunse, ceea ce provoacă un conflict cu șeful său Beatty și cu soția Mildred. Lucrurile se precipită, iar acțiunea ia locul reflecțiilor în paginile cărții și se îndreaptă spre un deznodământ din care nu lipsește speranța că lumea o poate lua de la capăt și cultura poate fi salvată, chiar dacă prețul plătit ar fi unul foarte mare. Încadrat în colecția carte-cult de către editura unde a apărut, romanul este unul extrem de valoros datorită temelor abordate și aspectului vizionar, cu atât mai mult cu cât, citind paginile acestuia, descoperim cu uimire și teamă faptul că viitorul imaginat de Ray Bradbury în anul 1953 este foarte apropiat de realitatea zilelor noastre. “Noaptea, târziu, își aruncă privirea spre Mildred: era trează. În aer plutea un firicel de melodie: își pusese iarăși «scoica» în ureche și asculta, cu ochii larg deschiși spre hăurile negre de deasupra ei, vocile îndepărtate ale unor oameni de departe. Își aduse aminte de o glumă veche, despre o nevastă care vorbea atâta la telefon, încât într-o zi soțul ei disperat dădu fuga până la magazinul cel mai apropiat și-i telefonă ca s-o întrebe ce aveau de mâncare la prânz. De ce nu-și cumpăra oare și el un radioemițător-scoică, care i-ar îngădui să vorbească, noaptea târziu, cu nevastă-sa, să murmure, să zbiere, să țipe, să urle… Dar ce anume să murmure, să țipe? Ce-ar putea să-i spună?”