Tatiana Niculescu este autoarea a numeroase biografii care au în prim-plan diverse personalități istorice, precum și a unor romane de succes, “Spovedanie la Tanacu” fiind scrierea ce a stat la baza scenariului pentru filmul „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, care a obținut premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012. Pe fundalul prăbușirii imperiilor și a monarhiilor, între noile granițe ale României Mari, viața politică e zguduită de o poveste de dragoste. Prințul moștenitor fuge în lume, în plină epocă antisemită, cu o femeie cu origini evreiești. Despre ei și povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Atât legionarii cât și comuniștii îi vor descrie în contururi îngroșate de ură, invidie și resentiment. Presa internațională va căuta să-i situeze când în descendența marilor iubiri interzise, când în anticamera unor tenebroase intrigi și comploturi politice. Vor fi condamnați de toți, bârfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Vor rămâne însă împreună în ciuda tuturor. În Argumentul volumului de față, scriitoarea mărturisește: „Demersul meu nu este cel al unui istoric care judecă, evaluează și încadrează în fișierul unei epoci personaje și evenimente istorice sau politice. O biografie este povestea unei vieți în contextul social, cultural și familial al epocii ei. Scriind biografia acestui cuplu, m-a interesat să mă apropii cât mai mult de viața regelui și a Duduii, să o privesc prefăcându-mă că nu știu ce a urmat, să le retrăiesc dragostea, frustrările, lașitățile, îndoielile și disperările, punându-mă mai curând în pielea lor decât în aceea a detractorilor lor și evitând, pe cât posibil, interpretarea unor decizii politice, locurile comune ori punctele de vedere partizane.” Lucrarea cuprinde informații documentate, scrisori ale lui Carol al II-lea către Elena Lupescu, precum și documente și o serie de fotografii din arhiva familiei materne a Elenei Lupescu. „Mă întrebi în scrisori dacă mă gândesc la tine, iar eu numai asta fac; mă întrebi dacă te iubesc, iar eu îți spun nu, nu că te iubesc, te ador, ești idolul meu cum n-a fost niciodată vreo femeie, tu ești tot ce e bun în mine; nu mai sunt o ființă omenească, ci un pachet de nervi muncind până la abrutizare, iată în ce stare e «sinele» meu! Te asigur că nu e deloc plăcut și că sufăr îngrozitor. E atâta tristețe în camera asta în care totul mă apasă și unde mă simt atât de puțin la mine acasă! Acasă pentru mine e cuibul nostru unde sunt cu tine. Dragoste, dragoste! Câtă nefericire aduci bieților oameni! Și totuși, ce frumoasă e dragostea și ce energie îți dă!” (Carol II către Elena Lupescu, 1930)